Bancurile cu Nicolae Ceaușescu reflectau umorul românilor în fața regimului comunist. În perioada de maximă propagandă, când cultul personalității atinsese cote ridicate, românii reușeau să râdă de situația politică. Glumele despre Ceaușescu, adesea inspirate de portretele oficiale, deveneau o formă de protest și rezistență. Un exemplu celebru era bancul cu portretul lui Ceaușescu care nu-i arăta o ureche, ceea ce a dus la o criză în rândul liderilor de partid. De asemenea, umorul popular făcea referire la relațiile dintre Ceaușescu și soția sa, „savanta de renume mondial”, subliniind contrastul dintre imaginea sa oficială și realitatea percepută de popor. În acest context, bancurile deveneau o modalitate de a critica subtil regimul, demonstrând ingeniozitatea și spiritul de observație al românilor.