Vasalitatea a fost o strategie diplomatică esențială pentru domnitorii români. Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul au acceptat vasalitatea ca un compromis necesar în fața unor adversari mai puternici. Mircea cel Bătrân a recunoscut vasalitatea față de regele Ungariei Sigismund de Luxemburg, în timp ce Alexandru cel Bun a încheiat un tratat similar cu Polonia. Ștefan cel Mare a apelat la vasalitate pentru a-și consolida puterea, obținând sprijin în confruntările cu turcii și tătarii. Mihai Viteazul a acceptat vasalitatea față de Sigismund Bathory, asigurându-și astfel ajutorul în lupta împotriva otomanilor. Deși vasalitatea era percepută ca o rușine, în realitate, ea a adus beneficii semnificative și a demonstrat abilitatea de a negocia în condiții dificile.