Constantin Brâncoveanu a navigat cu abilitate între marile puteri ale secolelor XVII-XVIII, încercând să se emancipeze de sub controlul otoman prin alianțe cu Habsburgii și rușii. Domnitorul a investit în dezvoltarea culturală și arhitecturală a țării, creând un sistem diplomatic complex. Deși a fost prudent în abordările sale, relațiile cu Dimitrie Cantemir și influența lui Toma Cantacuzino au dus la o combinație riscantă. Brâncoveanu a refuzat să schimbe un stăpân cu altul, însă prudența sa excesivă a dus la pierderea unei oportunități de sprijin în bătălia de la Stănilești, în contextul manevrelor lui Petru cel Mare și a rivalităților din regiune. Această analiză subliniază importanța strategiilor diplomatice ale domnitorului în contextul geopolitic al vremii.