Constanța, în 1946, era un oraș în plin proces de transformare, recuperându-se după devastările războiului. Gheorghe D. Mugur, în lucrarea sa „Călăuza municipiului Constanța”, descria orașul ca fiind un loc de întâlnire între vechi și nou, subliniind bogăția istorică și culturală a acestuia. El evidențiază importanța portului pentru economia locală și necesitatea exploatării resurselor maritime. Mugur menționează că orașul a crescut semnificativ, de la 4.000 de locuitori în 1878, la 85.800, și subliniază că, deși era în dezvoltare, Constanța avea nevoie de sprijin pentru a-și atinge potențialul maxim. Astăzi, multe din observațiile sale rămân relevante, reflectând spiritul de adaptare și progresul orașului.