Eram la vârsta la care bătrânețea nu avea niciun contur, ca în zorii lăptoși ai zilei, când încă nu se disting formele din jur. Nu era nici măcar un cuvânt în vocabularul meu. Cum nu era nici “tată”... Stăteam cuminte pe genunchii ciolănoși ai bunicului și repetam după el: “Tatăl nostru care ești în Ceruri...” Bunicul nu știa să citească. Făcuse doar clasele primare, iar pe a patra o tot repetase până primise ordin să plece în armata. În școală se împrietenise doar cu majusculele, iar ani mai târziu, când abandonam ziare sau cărți pe masa de sub...

Continuarea pe: Republica